Cărți recent apărute: În iad toate becurile sunt arse (Dan Lungu)

În iad toate becurile sunt arse (2)

 (fragment ales de Dan Lungu pentru blogul nostru)

Nu ştia unde se află şi nici cât mai era de mers, zăpada îi îngropase toate reperele.

Un gând neliniştitor, care până în acel moment îi dăduse târcoale doar pe de departe, deveni tot mai sâcâitor. Cine erau cei doi? Cum putuse să fie atât de naiv şi să creadă că un tip venit de la mama naibii înfrunta o asemenea zăpadă doar pentru a face pe Moş Crăciun în faţa unor copii handicapaţi? Şi chiar să fi fost aşa, tot îi era neclar de ce trebuie să vină nişte străini să facă asta. Se săturase de atâţia tipi care aduceau ajutoare, dădeau interviuri la televizor şi se însurau cu femeile cele mai frumoase. Privi profilul dulce al Nanei, buzele fragede şi parcă ar fi vrut să o ierte. Dacă ar fi insistat un pic, doar un pic, ar fi fost de acord să fie mama copilului său.

Treceau printr-un sat, dar nu, nu era cel în care trebuiau să ajungă. Mai aveau câţiva kilometri buni. Drumul se dovedea cumplit, iar ei întârziaseră destul de mult. Copii înfofoliţi, nişte sarmale umblătoare, se zăreau pe ici-colo, în pâlcuri, cu steaua. Frânturi din colindele lor ajungeau până în maşină, iar vocile cristaline şi clinchetul clopoţeilor îl tulburau. Casele bătrâneşti păreau şi mai mici sub povara zăpezii, ajustându-se parcă la înălţimea şi bucuria copiilor. Ar fi vrut ca măcar pentru cinci minute să fie un gospodar care împarte nuci, mere şi colaci. Cinci minute în care să vadă cum strălucesc de fericire ochii prichindeilor. Acea fericire pe care el nu mai era în stare să o trăiască, ci doar să o admire.

La vreun kilometru după ieşirea din sat, străinul a oprit maşina, şi-a dezbrăcat haina groasă şi a coborât. A făcut câteva mişcări de gimnastică şi s-a spălat cu zăpadă pe faţă. Sub valul de aer rece intrat în cabină, Nana s-a zgribulit uşor, prinzându-şi umerii cu palmele. Găsi că e atât de dulce în înfiorarea ei, încât dădu să o îmbrăţişeze protector. Desigur, şi ca un semn că a iertat-o. Femeia se smunci într-o parte şi îi aruncă o privire muşcătoare, fără a spune nimic. Nedumerit, se reechilibră şi în oglinda retrovizoare văzu cum străinul urinează în spatele maşinii. Închise ochii şi se lăsă pe spătarul scaunului.

Câteva clipe mai târziu, străinul urcă, izbind portiera. Mirosea a rufe uscate în aer liber. Îi întinse o sticlă de vin şi-i spuse ceva, surâzând. Nana traduse:

- Cred că ai nevoie! Am avut şi eu probleme cu alcoolul şi ştiu cum e!

Simţi cum se înfurie pe loc şi un val de căldură îi inundă faţa. Era atât de indignat, încât abia se abţinu să nu coboare din maşină şi să se întoarcă pe jos acasă.

- Spune-i amicului dumitale că nu am nici o problemă cu alcoolul! îi strigă Nanei, întinzând mâna după sticlă. Dacă o iau e doar fiindcă e sticla mea! Aşa să ştie! continuă el.

Nana traduse scuzele străinului, însă el nici nu vru să audă. Îmbufnat, desfăcu sticla, trase o duşcă şi se hotărî să nu îi mai adreseze nici un cuvânt acestui nemernic. Şi nici femeii dintre ei.

Cât despre vis, fusese cu totul neobişnuit. Nu-şi mai amintea cu exactitate începutul, însă era ceva ce trăise aievea. Nu de puţine ori i se întâmpla ca mintea să ruleze în timpul somnului scene din trecutul său, reale până la cele mai mici detalii. Dacă lucrurile se repetau câteva nopţi la rând, avea senzaţia stranie că trăieşte în trecut şi în prezent simultan sau că are o viaţă dublă. Însă, de această dată, la un moment dat visul a luat-o razna. Din acest punct şi-l aminteşte perfect. Capalb, de care nu fusese niciodată foarte apropiat şi care murise într-un accident de maşină, a venit să-i propună o afacere. E drept, tipul avea fler pentru asta, însă acum ideile sale se dovedeau destul de ciudate. Era îmbrăcat într-un costum argintiu, mulat şi era înzestrat cu o voce de fumător de trabuc. În timp ce vorbea, se tot fâţâia pe role, făcând giumbuşlucuri. Pentru început i se păru că seamănă cu un pinguin, apoi cu un marţian, apoi cu un extraterestru poponar. Planurile lui de afaceri, vizionare şi extravagante, expuse sub formă de spectacol, aveau darul să creeze un imperiu financiar condus de însuşi Franzelă, vechiul său prieten. Ideea de la care pornise, de fapt o revelaţie care se dovedise strategică, se lega de sexualitate şi, în acelaşi timp, de revoluţionarea ideii de cimitir. Dar totul se baza pe o piaţă bogată în deşeuri, cum este România, punct în care vechiul său prieten, Franzelă, devenea indispensabil, chiar partener. Altfel spus, Franzelă trebuia să strângă saci de peturi, pe care Capalb să le prelucreze într-o făbricuţă cochetă de la Copşa Mică şi să facă păpuşi gonflabile. Acestea, frumos împăturite, urmau să ia calea Occidentului, căci românii sunt prea tradiţionalişti şi prea săraci pentru asemenea rafinamente. Cu o erudiţie de care nu-l bănuise niciodată, Capalb îi explică, învârtindu-se pe role, că frustrările sexuale născute din sistemul capitalist de producţie îi predispun pe occidentali către relaţionarea cu obiectele, care-s mai docile, şi nu cu fiinţele, care-s capricioase şi încăpăţânate. Soţiile şi amantele s-au demodat, intrăm în era păpuşilor gonflabile, a iubitei din sacoşă cu buton pentru orgasm. Cuplând această nevoie psihologică cu programele ecologiste, pentru care sunt o droaie de finanţări, afacerea nu putea fi decât prosperă. Toate peturile din apele şi pădurile României îşi pot găsi un loc tandru într-un cămin occidental. Cum mulţi dintre plătitorii de impozite occidentali se ataşează de micile lor prinţese, când acestea se zgârie, se degradează sau, vai!, chiar se găuresc, vor considera că e înjositor să le vulcanizeze şi vor răsufla uşuraţi aflând că există un cimitir decent unde pot fi înmormântate cu discreţie, undeva în Europa de Est. Nici o sumă nu e prea mare pentru a fi cu sufletul împăcat. Având în vedere protecţia stratului de ozon, e recomandat ca ele să nu fie incinerate, aşa că vor ocupa loc fizic. Ei da, pe unul din tăpşanurile pe care până mai ieri era o şatră de ţigani, vor face, ei doi, un cimitir pentru păpuşi gonflabile. Eventual îl vor împărţi în mai multe zone: una catolică, una protestantă, chiar şi una mai restrânsă, ortodoxă, pentru ruşii bogaţi sau pentru oamenii de afaceri băştinaşi. Dar asta mai târziu, după ce vor fi deja căpătuiţi, iar primele lor prinţese gonflabile vor fi celebrat nunta de bronz.

Nu mică îi fu mirarea când, în câteva zile, doar din spaţiul de joacă pentru copii şi din parcarea din spatele blocului, reuşi să strângă peturi pentru câteva garnituri de tren, pe care le şi expedie. Atunci Capalb a scos un calculator de buzunar, a adunat, a împărţit şi a spus:

- Bravo, Franzelă, bună treabă ai făcut! Tre’ să-ţi dau cincizeci de mii de euro.

Şi a băgat mâna în buzunar după bani.

Însă capul a început să-i salte ca o minge şi s-a trezit buimac într-o maşină care înainta printr-o ninsoare groasă ca smântâna.