Ora 10:30, în drum spre Uniunea Scriitorilor din România. Discuții de toate felurile, de la ce film am văzut aseară până la întrebări de genul “Oare Ioan Es. Pop chiar este așa trist cum reiese din poeziile lui?”.
În pași grăbiți ne-am îndreptat spre locul unde aveam să îl întâlnim pe Es. Pop. La un moment dat, un cristian a venit și am fost anunțați că Ioan Es. Pop tocmai a fost la dentist și nu poate vorbi decât 10 minute. Unii dintre noi am spus că e gluma, alții erau foarte îngrijorați că nu îi mai pot pune toate întrebările pe care le aveau în cap și au început să selecteze dintre ele pe cele mai importante.
Apoi, un cristian ne-a făcut o scurtă prezentare despre Ioan Es. Pop. Ne-a spus că este un om foarte calm și timid, că s-ar putea să se rușineze și chiar să înceapă să tremure.
Personal, am fost sceptică atunci când am auzit. Ioan Es. Pop, cu toate poeziile lui, să fie un om timid? Să tremure? Nu, nu se poate. Am citit interviuri cu dumnealui, comentarii despre el și ideea fundamentală, ce a stat la baza impresiei pe care mi-am format-o, a fost că în lumea lui Ioan Es. Pop, moartea și gândurile pesimiste sunt prezente la fiecare colț. Mă așteptam să fie indiferent, rece poate.
Am continuat, totuși, să aștept nerăbdătoare să îl cunosc și să îi pun întrebări.
Și l-am cunoscut. Doamne, ce om! A intrat timid în sală, aplaudat de noi. Nu am întâlnit niciodată un om atât de calm și blând. Este ca un copil. A ascultat zâmbind sau ridicând din sprânceană la întrebările noastre. Ce om simplu! Complicat de simplu, vorba lui.
La un moment dat, ne-a povestit despre Ioan Es. Pop cel de zi și Ioan Es. Pop cel de noapte, un fel de forță necunoscută care intră în el și îl obligă să scrie. O forță care are viziune pesimistă, ceva mai rău ca Bacovia, care după orele 18:00 nu îi dă pace și care are tot felul de vicii. Ioan Es. Pop cel de noapte rămâne un mister, învăluit de aura răului. Ioan Es. Pop cel de noapte a hotărât că nu mai vrea să scrie. Vrea să dea alt sens vieții lui. Poate e mai bine așa…
Ioan Es. Pop cel de zi este cel despre care vreau să vorbesc, cel pe care l-am cunoscut. De ce? Pentru că am rămas plăcut impresionată.
Rar vezi oameni care să se poarte ca niște copii. Să reacționeze ca unii. Să vibreze la toate zgomotele din jur atunci când sunt emoționați. Să le tremure mâna când scriu. Am văzut totul la Ioan Es. Pop.
La un moment dat, și-a pus o mâna la spate- exact cum facem toți la grădiniță, când ni se spune să stăm cuminți. M-am uitat numai la el și la mâna lui pusă la spate, m-am rupt de ce se vorbea în sală.
Puteai să citești blândețea pe fața lui. Puteai să vezi când se speria de anumite întrebări sau când îi plăceau. Ca un copil… Spre sfârșit, ne-a citit o poezie dintr-un volum ce va apărea în curând. A citit atât de cald și de frumos încât mi-au dat lacrimile. Voia să fie un cartof…
Într-un final, i-am cântat “La mulți ani”. Încă un val de emoție asupra lui. Ce om!
Totul s-a încheiat cu Ioan Es. Pop dând autografe pe foi, poezii sau cărți. Îi tremurau mâinile și făcea litere mici și strambe. Ne-a spus că în general scrie foarte frumos, dar acum l-au învăluit emoțiile.
A! A fost întrebat la un moment dat de la ce vine “Es.”. Nu ne-a răspuns. Ne-a spus ca altfel n-ar mai fi mister.
La mulți, mulți ani Ioan Es. Pop! (Diana Cartianu, Colegiul Național "Gheorghe Lazăr")
