Ora de română - Ioan Es. Pop

Ora 10:30, în drum spre Uniunea Scriitorilor din România. Discuții de toate felurile, de la ce film am văzut aseară până la întrebări de genul “Oare Ioan Es. Pop chiar este așa trist cum reiese din poeziile lui?”.

În pași grăbiți ne-am îndreptat spre locul unde aveam să îl întâlnim pe Es. Pop. La un moment dat, un cristian a venit și am fost anunțați că Ioan Es. Pop tocmai a fost la dentist și nu poate vorbi decât 10 minute. Unii dintre noi am spus că e gluma, alții erau foarte îngrijorați că nu îi mai pot pune toate întrebările pe care le aveau în cap și au început să selecteze dintre ele pe cele mai importante.

Apoi, un cristian ne-a făcut o scurtă prezentare despre Ioan Es. Pop. Ne-a spus că este un om foarte calm și timid, că s-ar putea să se rușineze și chiar să înceapă să tremure.

Personal, am fost sceptică atunci când am auzit. Ioan Es. Pop, cu toate poeziile lui, să fie un om timid? Să tremure? Nu, nu se poate. Am citit interviuri cu dumnealui, comentarii despre el și ideea fundamentală, ce a stat la baza impresiei pe care mi-am format-o, a fost că în lumea lui Ioan Es. Pop, moartea și gândurile pesimiste sunt prezente la fiecare colț. Mă așteptam să fie indiferent, rece poate.

Am continuat, totuși, să aștept nerăbdătoare să îl cunosc și să îi pun întrebări.

Și l-am cunoscut. Doamne, ce om! A intrat timid în sală, aplaudat de noi. Nu am întâlnit niciodată un om atât de calm și blând. Este ca un copil. A ascultat zâmbind sau ridicând din sprânceană la întrebările noastre. Ce om simplu! Complicat de simplu, vorba lui.

La un moment dat, ne-a povestit despre Ioan Es. Pop cel de zi și Ioan Es. Pop cel de noapte, un fel de forță necunoscută care intră în el și îl obligă să scrie. O forță care are viziune pesimistă, ceva mai rău ca Bacovia, care după orele 18:00 nu îi dă pace și care are tot felul de vicii. Ioan Es. Pop cel de noapte rămâne un mister, învăluit de aura răului. Ioan Es. Pop cel de noapte a hotărât că nu mai vrea să scrie. Vrea să dea alt sens vieții lui. Poate e mai bine așa…

Ioan Es. Pop cel de zi este cel despre care vreau să vorbesc, cel pe care l-am cunoscut. De ce? Pentru că am rămas plăcut impresionată.

 Rar vezi oameni care să se poarte ca niște copii. Să reacționeze ca unii. Să vibreze la toate zgomotele din jur atunci când sunt emoționați. Să le tremure mâna când scriu. Am văzut totul la Ioan Es. Pop.

La un moment dat, și-a pus o mâna la spate- exact cum facem toți la grădiniță, când ni se spune să stăm cuminți. M-am uitat numai la el și la mâna lui pusă la spate, m-am rupt de ce se vorbea în sală.

Puteai să citești blândețea pe fața lui. Puteai să vezi când se speria de anumite întrebări sau când îi plăceau. Ca un copil… Spre sfârșit, ne-a citit o poezie dintr-un volum ce va apărea în curând. A citit atât de cald și de frumos încât mi-au dat lacrimile. Voia să fie un cartof…

Într-un final, i-am cântat “La mulți ani”.  Încă un val de emoție asupra lui. Ce om!

Totul s-a încheiat cu Ioan Es. Pop dând autografe pe foi, poezii sau cărți. Îi tremurau mâinile și făcea litere mici și strambe. Ne-a spus că în general scrie foarte frumos, dar acum l-au învăluit emoțiile.

A! A fost întrebat la un moment dat de la ce vine “Es.”. Nu ne-a răspuns. Ne-a spus ca altfel n-ar mai fi mister.

La mulți, mulți ani Ioan Es. Pop! (Diana Cartianu, Colegiul Național "Gheorghe Lazăr")

Ora de întrebări - V. Leac

fotografii de la Ora de română cu Liviu Ioan Stoiciu

fotografii de la întâlnirea cu Mihnea Blidariu

Ora de întrebări - Mihnea Blidariu

Cărți recent apărute: Pantera sus, pe clavecin (Horia Gârbea)

De mulți ani n-am mai scris poezie, poate cîteva texte, uitate repede. Precedentul volum de poezie datează din 2003. Deodată, în ianuarie 2010, am simțit pofta să scriu din nou. Scriam în minte tot timpul. Într-o noapte am lăsat totul deoparte și am scris ore întregi, apoi peste încă două nopți întîmplarea s-a repetat. Am scris atunci peste trei sferturi din acest volum (e vorba de textele pe care le-am păstrat, altele, destule, fiind aruncate). Și titlul mi-a venit firesc, fără legătură cu ce scrisesem însă: „pantera sus, pe clavecin”. Eu nu prea cred în miracolul inspirației și scriu de regulă pentru că trebuie să scriu. De data asta a fost un moment cu totul special care m-a bucurat foarte mult pentru că am simțit ceva ciudat: ca și cum în mine s-ar fi trezit, deodată, pentru puțin timp, e drept, adolescentul care scria frenetic acum 30 de ani.

(Horia Gârbea pentru voluntar literar)

călătoria

cer un bilet pentru efiria

nu mi se dă

ce să cauți la efiria

n-a mai plecat niciun tren către ea

de ani și ani și

cine ești tu să

te duci la efiria

cer un bilet pentru efiria

nu mi se dă nimic

cer restul nu mi se dă

cer banii înapoi

e degeaba

cine e ăsta să meargă la efiria

mai așteaptă nu te sfătuim

e departe pericole

ce știi tu despre asta

mai bine ia-ți un bilet

pentru motru pentru mizil

unde-am ajunge dacă

am ajunge toți la efiria

cer un bilet pentru efiria

mă huiduie mă gonesc mă lovesc

toți călătorii impiegații acarii

cum ți-ai petrecut vacanța

mă întreabă indiferent

marele inchizitor

am fost în efiria

și de ce nu mi-ai spus

zice indiferent marele inchizitor

te-aș fi rugat să-mi aduci

cîteva pietre de pe țărm

scot din buzunar

cele cîteva pietre fierbinți

i le întind le ia

fără să le privească

ai grijă îmi spune

cînd te mai duci în efiria

e departe e pericol acolo

            sînt lei

           întrebarea

           am două pisici

           una e albă cu dungi negre

           alta e neagră cu dungi cenușii

           nu e chip să le încurc

           una e tandră seara

           cealaltă mă mîngîie

           doar dimineața

           și amîndouă mă pîndesc

           amîndouă știu

           că sînt tinere și că

           vor trăi mai mult decît mine

          amîndouă se alintă

          rotesc cozile

          mulțumindu-mi pentru

          hrana zilnică și

          din priviri

          amîndouă mă întreabă

          cînd

          cînd

Ora de română - Liviu Ioan Stoiciu

întâlnirea cu Mircea Dinescu (foto)

Cărți recent apărute: Orice (Sorin Gherguț)

out of time and back in time

(rom.: clipă stai, revin în cinci)

aka

Camera (*** *****)

Now I walk away but I’ll be back when

It’s time to walk away and start over again

                                               Tom Waits

1. O cameră goală, eventual cu un fotoliu; name it „camera lui gherguţ”, sau, mai bine, „camera raţiunii”. Cînd intri în ea, timpul, în lume, stă, cînd ieşi reporneşte. Singurul lucru pe care-l poţi face, cît te afli înăuntru, e să gîndeşti. Ore, ani, o eternitate. Nu poţi aduce cărţi, casete, nimic de scris sau de înregistrat. În camera raţiunii nu îmbătrîneşti, dar nici nu te odihneşti. (Timpul stă şi-n lume, şi pentru corpul tău: dacă faci flotări, nu-ţi creşte masa musculară, dacă alergi, nu pleci mai obosit sau mai rezistent; dar poţi gîndi, să tragi concluzii şi să le ţii minte).

O, ce decizii beton, ce hotărîri de granit aş mai lua

o asemenea cameră de-aş putea vizita!

Acces să am la o astfel de cameră măcar o dată la patru ani

­– bagă-ţi minţile-n creier

strigă a) mama b) tata c) daniel dennet

– dacă nu e istorie, nu e nimic

strigă în cor  #indescifrabil# şi michel foucault

şi vine o zi.

să intru şi să nu mai ies din ea

să rămîn pe vecie doar spirit

în clipa celei mai cumplite decizii

(Urmează o scenă de film indian.)

(...)

a celei care nu-mi poate aduce decît ură neîmpăcată sau nepăsare inexpugnabilă

eu să gîndesc, şi lumea să stea

să aştepte, frumos împietrită sau nici măcar

pur şi simplu absentă, salvată pe un memorystick

de 10 la o sută de mii de giga

(undeva, haine vechi date deputatului liga)

12.

s-o iau de la capăt şi să ajung tot eu

s-o iau de la capăt ca să ajung eu din nou

dar altfel, mai altfel, mai altcumva

s-o iau de la capăt spre a ajunge

fizic atotputernic, mental atotştiutor, animicspecialdoritor (afectiv) /cu o excepţie/în afară de

a face lumea să se strice de rîs

a-i umple pe toţi de uimire (cu ale mele cimilituri (&/mimici) (sau mutre)

.           .           .           .           .           .           .           .           .

s-o iau de la capăt ca să ajung, odată şi-odată, la capăt

(cununa de orice (fel de verdeaţă) s-o capăt)

(să preschimb a mea coroană-n ramuri care bat în geam

.           .           .           .           .

de la capete ia-te şi la şi la capete du-te!

(...o zi mai e şi-n rest minute)

Ora de română - Ileana Mălăncioiu

Ora de română - T.O.Bobe

Ora de întrebări - Dumitru Bădița

Sâmbătă, 5 martie, la 11 fix dimineața, Dumitru Bădiță a intrat în încaperea în care eram adunați Voluntarii Uniunii Scriitorilor și câțiva elevi. Acesta ne-a întâmpinat cu un zâmbet pe față și cu simpla întrebare: “Nu aveați nimic mai bun de făcut într-o sâmbătă dimineață, decât să veniți să mă vedeți pe mine?” . În sală s-au auzit chicoteli, iar ora a început.

Ni s-au prezentat date generale,  apoi,  curioși să îl cunoaștem, întrebările au început să curgă. Pe parcursul celor 60 de minute,  am aflat despre anii de studenție, peripeții, faptul că nu ar scrie un roman, ci ar încerca să scrie un scenariu și ne-a povestit despre cele trei volume de poezii pe care le-a publicat până în prezent.

Am învățat un lucru important și anume:  Trebuie să rămâi optimist și să crezi în tine. (Chițu Catinca)

Ora de română - Mircea Dinescu

Ïn cadrul proiectului „Ora de română” care a avut loc în Sala Oglinzilor la Uniunea Scriitorilor din România, elevii Liceului Teoretic "Eugen Lovinescu" împreună cu doamna  profesoară de limba și literatura română Săpoiu Camelia l-au avut ca invitat pe Mircea Dinescu. Tema aleasă a fost „Să facem cunoștință cu poetul”.

În deschidere s-a făcut o scurtă prezentare a „Etapelor creației poetice”, folosindu-se citate din criticii literari Nicolae Manolescu, („Literatura română postbelica, Poezia”) și Eugen Simion  („Scriitori români de azi”, volumul III).

Ora de română s-a deschis cu poezia „Sînt tînăr, Doamnă”. Poetul a fost la dispoziția a 120 de persoane timp de o oră,  povestind cum a ajuns erou al Revoluției din 1989, a recitat poezii precum „Mortul fățarnic” și „Doamne-ferește” și a încântat auzul sălii cântând ''O beție cu domnul Marx''. Mai mult, poetul a amintit debutul său cu poezie în revista "Luceafărul" în 1967 și a vorbit despre perioada comunistă, cenzură şi "exportul" volumului "Moartea citeşte ziarul", despre interviul acordat ziarului "Liberation", (17 martie 1989), urmat de arestul la domiciliu, statul la cozi (oferindu-ne exemple din întâmplări desprinse din experiența personală), apoi a trecut inevitabil la decembrie 1989.

Totul s-a terminat prin plăcuta surpriză  pe care doamna Săpnoiu i-a facut-o poetului,  înmânându-i un CD ce conținea amprenta sonoră a unui interviu (inedit) luat de fosta studentă de la Litere în timpul facultății. (Ioana Ungureanu și Mihai Păunoiu)

Ora de română - Gabriela Adameșteanu

Cum a fost la Ora de română (Roșu Sabina)

Sâmbăta aceasta (26 februarie), cu toate ca vremea a fost nefavorabilă, am fost la Uniunea Scriitorilor pentru ora obișnuita de română. Mă gândeam că va veni o doamnă profesoară să ne vorbească despre un anumit scriitor, ca de fiecare dată.

Am intrat în sală și m-am așezat lângă niște colegi… se pare că mă înșelasem. De această dată, lecția urma să fie susținută de… o scriitoare. Ni s-a precizat că are 80 de ani, că a stat în Germania și ca numele acesteia este Nora Iuga. A intrat în sală, s-a așezat pe scaun. Până în momentul în care a început să ne povestească unele amintiri, am avut impresia că va fi o oră plictisitoare (și sunt mai mult ca sigură ca majoritatea celor prezenți au gândit la fel). Nu a fost nevoie de mai mult de 10 minute pentru a mă convinge că Nora Iuga a avut o viață plină de evenimente. Ne-a spus cu mândrie că i-a avut ca profesori pe George Călinescu și pe Tudor Vianu.

La un moment dat m-am uitat la colegii mei, la doamna profesoară și, la ceilalți din Sala Oglinzilor… toată lumea asculta cu atenție. Unii profesori aveau pe chip un zâmbet discret… probabil își aduceau aminte de anii de până-n 1990, de viata trăită în acele vremuri, ceea ce ne povestea scriitoarea.

Nora Iuga știe să-și atragă publicul. Ne-a arătat că vârsta nu contează. Cu un spitit tânăr, putem fi mereu tineri, chiar dacă “ambalajul” se deteriorează.

“ litera lăsată pe masă

câine mort pe zăpada murdară

seamănă cu pământul

și tătal meu seamănă cu pământul

carnea ne face frumoși

își naște-n celule pământul

doar litera lăsată pe masă

e o cochilie goală

un cerc deschis

spre alt cerc”

din vol.  Spitalul manechinelor

Cărți recent apărute: În iad toate becurile sunt arse (Dan Lungu)

În iad toate becurile sunt arse (2)

 (fragment ales de Dan Lungu pentru blogul nostru)

Nu ştia unde se află şi nici cât mai era de mers, zăpada îi îngropase toate reperele.

Un gând neliniştitor, care până în acel moment îi dăduse târcoale doar pe de departe, deveni tot mai sâcâitor. Cine erau cei doi? Cum putuse să fie atât de naiv şi să creadă că un tip venit de la mama naibii înfrunta o asemenea zăpadă doar pentru a face pe Moş Crăciun în faţa unor copii handicapaţi? Şi chiar să fi fost aşa, tot îi era neclar de ce trebuie să vină nişte străini să facă asta. Se săturase de atâţia tipi care aduceau ajutoare, dădeau interviuri la televizor şi se însurau cu femeile cele mai frumoase. Privi profilul dulce al Nanei, buzele fragede şi parcă ar fi vrut să o ierte. Dacă ar fi insistat un pic, doar un pic, ar fi fost de acord să fie mama copilului său.

Treceau printr-un sat, dar nu, nu era cel în care trebuiau să ajungă. Mai aveau câţiva kilometri buni. Drumul se dovedea cumplit, iar ei întârziaseră destul de mult. Copii înfofoliţi, nişte sarmale umblătoare, se zăreau pe ici-colo, în pâlcuri, cu steaua. Frânturi din colindele lor ajungeau până în maşină, iar vocile cristaline şi clinchetul clopoţeilor îl tulburau. Casele bătrâneşti păreau şi mai mici sub povara zăpezii, ajustându-se parcă la înălţimea şi bucuria copiilor. Ar fi vrut ca măcar pentru cinci minute să fie un gospodar care împarte nuci, mere şi colaci. Cinci minute în care să vadă cum strălucesc de fericire ochii prichindeilor. Acea fericire pe care el nu mai era în stare să o trăiască, ci doar să o admire.

La vreun kilometru după ieşirea din sat, străinul a oprit maşina, şi-a dezbrăcat haina groasă şi a coborât. A făcut câteva mişcări de gimnastică şi s-a spălat cu zăpadă pe faţă. Sub valul de aer rece intrat în cabină, Nana s-a zgribulit uşor, prinzându-şi umerii cu palmele. Găsi că e atât de dulce în înfiorarea ei, încât dădu să o îmbrăţişeze protector. Desigur, şi ca un semn că a iertat-o. Femeia se smunci într-o parte şi îi aruncă o privire muşcătoare, fără a spune nimic. Nedumerit, se reechilibră şi în oglinda retrovizoare văzu cum străinul urinează în spatele maşinii. Închise ochii şi se lăsă pe spătarul scaunului.

Câteva clipe mai târziu, străinul urcă, izbind portiera. Mirosea a rufe uscate în aer liber. Îi întinse o sticlă de vin şi-i spuse ceva, surâzând. Nana traduse:

- Cred că ai nevoie! Am avut şi eu probleme cu alcoolul şi ştiu cum e!

Simţi cum se înfurie pe loc şi un val de căldură îi inundă faţa. Era atât de indignat, încât abia se abţinu să nu coboare din maşină şi să se întoarcă pe jos acasă.

- Spune-i amicului dumitale că nu am nici o problemă cu alcoolul! îi strigă Nanei, întinzând mâna după sticlă. Dacă o iau e doar fiindcă e sticla mea! Aşa să ştie! continuă el.

Nana traduse scuzele străinului, însă el nici nu vru să audă. Îmbufnat, desfăcu sticla, trase o duşcă şi se hotărî să nu îi mai adreseze nici un cuvânt acestui nemernic. Şi nici femeii dintre ei.

Cât despre vis, fusese cu totul neobişnuit. Nu-şi mai amintea cu exactitate începutul, însă era ceva ce trăise aievea. Nu de puţine ori i se întâmpla ca mintea să ruleze în timpul somnului scene din trecutul său, reale până la cele mai mici detalii. Dacă lucrurile se repetau câteva nopţi la rând, avea senzaţia stranie că trăieşte în trecut şi în prezent simultan sau că are o viaţă dublă. Însă, de această dată, la un moment dat visul a luat-o razna. Din acest punct şi-l aminteşte perfect. Capalb, de care nu fusese niciodată foarte apropiat şi care murise într-un accident de maşină, a venit să-i propună o afacere. E drept, tipul avea fler pentru asta, însă acum ideile sale se dovedeau destul de ciudate. Era îmbrăcat într-un costum argintiu, mulat şi era înzestrat cu o voce de fumător de trabuc. În timp ce vorbea, se tot fâţâia pe role, făcând giumbuşlucuri. Pentru început i se păru că seamănă cu un pinguin, apoi cu un marţian, apoi cu un extraterestru poponar. Planurile lui de afaceri, vizionare şi extravagante, expuse sub formă de spectacol, aveau darul să creeze un imperiu financiar condus de însuşi Franzelă, vechiul său prieten. Ideea de la care pornise, de fapt o revelaţie care se dovedise strategică, se lega de sexualitate şi, în acelaşi timp, de revoluţionarea ideii de cimitir. Dar totul se baza pe o piaţă bogată în deşeuri, cum este România, punct în care vechiul său prieten, Franzelă, devenea indispensabil, chiar partener. Altfel spus, Franzelă trebuia să strângă saci de peturi, pe care Capalb să le prelucreze într-o făbricuţă cochetă de la Copşa Mică şi să facă păpuşi gonflabile. Acestea, frumos împăturite, urmau să ia calea Occidentului, căci românii sunt prea tradiţionalişti şi prea săraci pentru asemenea rafinamente. Cu o erudiţie de care nu-l bănuise niciodată, Capalb îi explică, învârtindu-se pe role, că frustrările sexuale născute din sistemul capitalist de producţie îi predispun pe occidentali către relaţionarea cu obiectele, care-s mai docile, şi nu cu fiinţele, care-s capricioase şi încăpăţânate. Soţiile şi amantele s-au demodat, intrăm în era păpuşilor gonflabile, a iubitei din sacoşă cu buton pentru orgasm. Cuplând această nevoie psihologică cu programele ecologiste, pentru care sunt o droaie de finanţări, afacerea nu putea fi decât prosperă. Toate peturile din apele şi pădurile României îşi pot găsi un loc tandru într-un cămin occidental. Cum mulţi dintre plătitorii de impozite occidentali se ataşează de micile lor prinţese, când acestea se zgârie, se degradează sau, vai!, chiar se găuresc, vor considera că e înjositor să le vulcanizeze şi vor răsufla uşuraţi aflând că există un cimitir decent unde pot fi înmormântate cu discreţie, undeva în Europa de Est. Nici o sumă nu e prea mare pentru a fi cu sufletul împăcat. Având în vedere protecţia stratului de ozon, e recomandat ca ele să nu fie incinerate, aşa că vor ocupa loc fizic. Ei da, pe unul din tăpşanurile pe care până mai ieri era o şatră de ţigani, vor face, ei doi, un cimitir pentru păpuşi gonflabile. Eventual îl vor împărţi în mai multe zone: una catolică, una protestantă, chiar şi una mai restrânsă, ortodoxă, pentru ruşii bogaţi sau pentru oamenii de afaceri băştinaşi. Dar asta mai târziu, după ce vor fi deja căpătuiţi, iar primele lor prinţese gonflabile vor fi celebrat nunta de bronz.

Nu mică îi fu mirarea când, în câteva zile, doar din spaţiul de joacă pentru copii şi din parcarea din spatele blocului, reuşi să strângă peturi pentru câteva garnituri de tren, pe care le şi expedie. Atunci Capalb a scos un calculator de buzunar, a adunat, a împărţit şi a spus:

- Bravo, Franzelă, bună treabă ai făcut! Tre’ să-ţi dau cincizeci de mii de euro.

Şi a băgat mâna în buzunar după bani.

Însă capul a început să-i salte ca o minge şi s-a trezit buimac într-o maşină care înainta printr-o ninsoare groasă ca smântâna.

voluntar literar USR

Când am lansat ideea unui voluntariat literar, care să includă elevi de liceu, nu știam că 2011 este Anul European al Voluntariatului. Pur și simplu s-a întâmplat să începem proiectul în 2011, după ce Uniunea Scriitorilor din România a făcut un parteneriat cu mai multe licee bucureștene. Proiectul nostru este simplu și urmărește realizarea unor programe concrete care țin de promovarea scriitorilor români contemporani. Nimic senzațional, nimic special. Doar o apropiere de cărțile acestora.
Timp de trei luni, echipa voluntar literar USR va încerca să cunoască fenomenul literar și să-l aducă mai aproape de publicul de liceu.
Nu vă promitem decât că vom fi atenți la ceea ce se petrece în literatură.

(un cristian, coordonator proiect)